Mi-e dor de spațiul verde și curat,
De muntele ce stă în fața mea,
De prieteni, de zâmbetul nuanțat
De-o dragoste ce nu se va mai da.
Mi-e dor de liniște, de meditație,
De adunări și de respirații adânci,
De libertate și de-a mea vibrație,
Pierdută azi printre betoane reci.
Mi-e dor de tine, cel care zâmbeai,
Și-mi făceai bine, fără a cere,
Prin tot ce ești, un sens îmi ofereai,
Cu iubirea ta, plină de putere.
Cum pot trăi de toate-acestea rupt,
Să mă ridic mereu, în orice zi,
Într-o lume-n care simt că mă pierd mult,
Unde lumina pare-a nu mai fi?
M-am descoperit pe munte, am aflat
Ce vreau de la viață, care-i țelul meu,
Dar pasul e greu de făcut, amânat,
Să-i apăr pe cei ce-i iubesc mereu.
Să las totul baltă și să fug spre munte,
Să alerg spre cer, să mă regăsesc,
Să-mi șterg grijile de pe a mea frunte,
Să pot, în sfârșit, să mai și trăiesc.
Acolo eram eu, cel fără de mască,
Eram acceptat, fără judecăți,
Lăsam sufletul liber să se nască,
Departe de-ale lumii strâmbătăți.
Acolo eram iubit și eram tare,
Acolo eram liber sub cerul imens,
Acolo aveam în suflet soare,
Acolo... viața avea, în sfârșit, sens.
22.07.25
LA PLUME DE DAVID ALEXANDRE LIEBERMANN